Vă propun ca în următoarele pagini să ne îndreptăm atenția asupra unui subiect mai puțin discutat sau discutat într-o zonă de penumbră și anume greșeala și uitarea și modul în care acestea pot fi folosite în procesul de învățare.

Să începem mai întâi cu greșeala. Ne propunem să răspundem la următoarele întrebări: Cum a fost greșeala abordată de a lungul timpului? Cum este ea abordată în prezent? Ce este de fapt greșeala? și Care sunt câteva tehnici și exemple de bune practici cu privire la conștientizarea și integrarea ei în procesul de învățământ?

Majoritatea celor din generația noastră ne aducem foarte ușor aminte cum caietele, lucrările sau tezele erau marcate sau, mai bine zis, erau acoperite cu însemnări cu pixul roșu în nuanțe cât se poate de vii și intense. Chiar și nota 10, atunci când apărea, era scrisă astfel încât să acopere cel puțin un sfert din pagină, de obicei în colțul din dreapta sus și conținea evaluarea notată atât cu cifre, cât și cu litere și având dedesubt semnătura profesorului. Oricum priveai, chiar dacă îți aducea fericire, nu puteai să nu ai o strângere de inimă la întâlnirea cu această culoare. Iar dacă -Doamne ferește!- nu era una din notele acceptabile (opt, nouă sau zece) atunci, restul lucrării era atât de mult acoperit cu notițe în cerneală roșie, încât părea că biata lucrare sângerează pur și simplu.

Și asta era o variantă fericită, căci dacă mergem cu două generații mai în spate, la cea a bunicilor noștri - și sunt sigură că vă aduceți aminte poveștile dumnealor, în timp vă duceau spre școală sau în vacanțe, când îi vizitați - nu numai că greșelile erau foarte bine scoase în evidență cu ajutorul acestei culori, dar mai erau și însoțite uneori și de o bine - intenționată palmă sau lovitură de riglă la palmă, după caz.

Și, din nou, acesta era un caz fericit! Pentru că dacă facem acest exercițiu de anamneză și ajungem cu aproximativ șapte generații în urmă, undeva pe la mijlocul secolul al XIX-lea sau chiar la începutul secolului al XX-lea, avem însemnări - de care astăzi ne amuzăm copios - ale unor oameni care au trecut prin școală și care au așternut amintirea acelor vremuri pe hârtie, uneori cu nostalgie, alteori cu umor, dar întotdeauna cu o vădită dorință de a reflecta realitatea. Un exemplu clasic sunt „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă care își amintea de primul său an de școală, cum calul bălan a fost introdus la clasă și cum Sfântul Nicolae - ”făcătorul de vânătăi”¹ era considerat un ajutor temeinic în învățare.

Probabil că mulți dintre dumneavoastră vă amintiți teribila scenă în care în fiecare sâmbătă avea loc ascultarea a ceea ce se învățase peste săptămână, iar pentru fiecare greșeală, nefericitul elev primea o lovitură cu Sfântul Nicolae în timp ce călărea minunatul cal bălan. Și ca lucrurile să fie cât mai clare - căci tot se dorea introducerea învățământului obligatoriu  -existau ajutoare ale dascălului - în cazul lui Creangă „doi hojmalăi” - ceea ce l-a determinat pe bunul elev ca înainte de ascultare, să se strecoare pe ușă clasei și să fugă mâncând pământul spre casă, urmărit fiind de vajnicii responsabili cu a pune corectitudinea în drepturile ei în cadrul școlii.

La fel de amuzantă este și urmarea și anume aducerea elevului de clasa întâi înapoi la școală de către preot cu promisiunea de a-i da fata de soție (când vor crește amândoi copii mari) și de a-i lăsa moștenire și postul de popă în sat. Dar până când acele vremuri ar fi venit, covrigii și plăcintele „poale-n brâu” urmau să redea savoarea temporar pierdută a învățăturii.

Dar să mai facem un ultim pas în călătoria noastră în timp. Din Evul Mediu ne-a rămas și astăzi dictonul devenit celebru datorită bisericii catolice: „Erare humanum est, perseverare diabolicum” - motiv pentru preoții și călugării preocupați cu instruirea ființelor umane să găsească și să utilizeze tehnici care mai de care mai ingenioase pentru stârpirea greșelilor.

Așadar, o istorie lungă, neîntreruptă și extrem de bogată cu scopul de a identifica greșeala și de a o elimina, de a o stârpi!

Privind retrospectiv, se impun câteva observații:
1. Greșeala trebuia identificată cât mai repede;
2. Scopul educației era eliminarea greșelilor;
3. Pentru a atinge acest scop, greșeala trebuia cât mai bine scoasă în evidență;
4. Mijloacele întrebuințate trebuie să fie memorabile, principiul de bază fiind ca elevul să țină atât de bine minte o greșeală, încât să nu o mai repete. Și ce ar putea fi mai memorabil decât ceva trăit pe viu, ca durere, evidentă fiind asocierea dintre greșeală și senzația neplăcută.

În mod cu totul uimitor și neașteptat se obținea, de obicei, o legătură între învățare și senzația neplăcută...

Ajungem astfel la a doua noastră întrebare: Ce este, de fapt, greșeala? Multe răspunsuri au fost date, mai ales în epoca modernă. Odată cu apariția științei psihologiei și cu încercările de a defini eroarea, perspectiva cea mai cunoscută domeniului nostru de activitate este aceea că greșeala este o încercare imperfectă a minții umane de a găsi soluție unei situații date. Chiar și etimologia cuvântului indică acest lucru: eroare vine din latinescul „errare”, adică o rătăcire.

Să pornim de la această idee și să vedem cum putem aborda azi greșelile celor care învață. Indiferent de tehnicile și mijloacele folosite pentru a da feedback cu privire la eroare, este foarte important ca ele să fie privite că fiind subsumate unui anume țel, unui anume scop. Și atunci prima întrebare care se pune, de fapt, este: De ce este necesar să arătăm copilului faptul că a greșit? Care este sensul acestui demers?

În ziua de azi vorbim de dezvoltarea unor competențe, ba chiar mai mult, de dezvoltarea unor meta-competențe: autodisciplina, autoeducația, gândirea critică, etc. Greșeala e în directă legătură cu ele! Scopul suprem al educației ar trebui să fie dezvoltarea în om a capacității de a învăța autonom pe tot parcursul vieții sale. În acest caz evidențierea greșelii face ca efortul să fie necesar și chiar binevenit.

Cum putem face acest lucru în funcție de vârsta copilului? Să ne imaginăm un copil de grădiniță care a vrut să pună mâna pe un pahar sau pe o cană cu apă pentru a bea și, din greșeală, varsă conținutul. Primul lucru cu care îl puteam ajuta, fără să ținem prelegeri, este acela de a repara situația cu calm: „Te descurci să ștergi apa? Ai nevoie de un șervet pentru a șterge? Stai liniștit! După ce ai terminat, vei putea lua din nou apă să bei. ”

Astfel de mesaje verbale sunt menite, nu de a da copilului o falsă încredere în sine, ci mai degrabă descriu o realitate pe care și copilul, în funcție de capacitățile specifice etapei de dezvoltare la care se află, să le poată înțelege.

De exemplu, având în vedere faptul că primul pas este acceptarea unei greșeli, putem spune: „Da, ai greșit, dar asta înseamnă că mintea ta caută soluție. Mai încearcă!” . Un alt mesaj poate pentru copiii mai mari la gimnaziu ar fi: „Știi noi toți greșim - și eu și părinții tăi și bunicii tăi și pe tot pământul acesta 8 miliarde de ființe greșim - în fiecare zi, dar nu lăsăm asta să ne oprească, ci mergem mai departe, pentru a învăța.”

Pentru copiii de clasă primară, învățătoarele ce predau în alternativa Waldorf, folosesc o metodă foarte simpatică pentru acceptarea greșelilor, atunci când copilul învață să facă primele litere. În clasa pregătitoare și clasa întâi se folosesc în această alternativă instrumente de scris specifice, cuburi cerate, respectiv creioanele colorate. Inevitabil, pe parcursul acestui proces de coordonare a mâinii vor apărea și erori. Este o ocazie foarte bună pentru învățătoare să îl învețe pe copil să transforme greșeala: „Hai să facem din „f”-ul mic de mână care nu a ieșit foarte bine , un mic fluture, sau o inimioară sau un cadou...” Transformarea a ceva ce a arătat urât din punct de vedere al copilului , dintr-o dovadă a neputinței lui în ceva ce poate fi privit ca un simplu decor îl ajută să depășească momentul. Bineînțeles că toate acestea sunt însoțite de îndemnul de a mai încerca o dată.

La gimnaziu, sunt mai multe metode pentru a îndrepta atenția copilului de la greșeală spre ceea ce a făcut bine și implicit pe faptul că el este, de cele mai multe ori, mai aproape de ceea ce se dorește a fi învățat. Util ar fi ca orice test să aibă punctaj în loc de notă. Pot exista teste de 14 puncte, 24 de puncte, 38 sau 249 de puncte. Atât timp cât punctajul e ceva ce se schimbă de fiecare dată și nu rămâne niciodată același, atenția copilului se va îndrepta spre a obține cât mai multe puncte dintr-un maximum dat, în loc să știe același lucru de fiecare dată – și anume faptul că el va lua 7 puncte din 10, realitate ce ajunge să fie transferată în afirmații de tipul: „Eu sunt de 7 la mate” - afirmație cu un puternic efect stagnant și de blocaj.

O altă modalitate ce poate fi folosită, mai ales în cazul în care se corectează caietele sau compunerile, este ca profesorul să folosească creionul de tip HB pentru a încercui erorile de orice fel. Mai ales în clasa a IV-a și a V-a, această tehnică este foarte recomandată și în loc ca profesorul să fie cel care corectează, el să devină facilitatorul procesului de auto-corecție la copil. La întrebarea de ce sunt încercuite aceste cuvinte? I se poate răspunde că ele conțin erori și că el, copilul, este rugat să le îndrepte, iar apoi, după ce a discutat din nou cu profesorul să poată îndepărta cu o gumă de șters marcajele făcute de profesor. Oare cui i-ar plăcea ca, privind retrospectiv, să vadă peste cinci, zece sau mai mulți ani, greșelile încremenite în roșu pe paginile unui caiet în loc să își poată reaminti ceea ce a învățat?

Cu siguranță prima dată copilul va avea nevoie de ajutor - auto-corecția nu e ceva facil - și el poate cere ajutor unui coleg sau chiar profesorului. Însă cu timpul capacitatea sa de a se autocorecta și de a-și edita propriile scrieri va fi dezvoltată.

O altă metodă ce vine din pedagogia Montessori, este ca, în cazul exercițiilor de la clasă sau în cazul testelor, să existe o foaie de răspunsuri. Copilul se verifică singur, comparându-și propria performanță cu foaia de răspunsuri. În urma acestei comparări vor apărea întrebări cu privire la ceea ce el a înțeles din capitolul respectiv.

Toate aceste tehnici menționate au un singur țel: să facă din ființa umană în devenire o ființă umană capabilă de autoreglare, de auto-corecție pe plan intelectual pe fiecare nivel de învățământ, după măsura capacității sale și în concordanță cu etapa de dezvoltare la care se află.

Încheiem această secțiune cu o observație extraordinar de simplă și pe care o auzim, adesea formulată în înțelepciunea populară, în mod fals, considerată simplist: „Doar cine nu muncește, nu greșește” și cu îndemnul de a nu mai demoniza atât de mult greșeala în fața copiilor, ci mai degrabă de a îi accepta existența, rolul în învățare și de a o privi ca pe o componentă indispensabilă a procesului de dezvoltare a ființei umane.

Când vine vorba de uitare este important să menționăm că în mod tradițional, ea a fost privită și încă este privită de către publicul larg ca fiind un defect.

Sentimentul extrem de neplăcut, care îl încercăm atunci când vrem să ne aducem aminte ceva și nu reușim uneori este resimțit aproape ca pe ceva fizic, iar frustrarea când alții uită ceva ce au fost rugați să facă, de asemenea. În educație, uitarea este aproape sinonimă cu întunericul minții. Și această percepție se reflectă în limbaj atunci auzim expresii precum: „Iar ai uitat?” , „Să nu uiți!” ,„Ți-am spus de atâtea ori!” sau exprimări pline de frustrare: „Of că nu-mi intră deloc în cap!”, „Mie, doamna, îmi intră pe o ureche și iese pe alta..” folosite pentru a semnala mai direct sau mai puțin direct prezența acestui proces de uitare.

Până și specialiștii în psihiatrie considerau că uitarea este un proces pasiv al minții, în timp ce memoria și dezvoltarea acesteia era un proces activ, dorit. Într-un articol despre carte sa ”Uitarea - beneficiile faptului de a nu-ți aduce aminte”, medicul psihiatrul Scott A. Small menționează următoarele: „Până acum aproximativ zece ani, uitarea era privită ca pe un proces pasiv ce nu servea cu adevărat vreunui scop real.”²

Dar în literatura de specialitate specifică pedagogiei Waldorf găsim o perspectivă diferită formulată de fondatorul ei, Rudolf Steiner: uitarea este un proces natural absolut indispensabil pentru minte, este echivalentul în plan psihic a ceea ce somnul reprezintă în plan fizic.

R. Steiner își pune întrebarea în conferința a 8-a din ciclul dedicat profesorilor „Antropologia generală ca bază a educației”³ (29 august 1919), ce s-ar întâmpla dacă noi toți nu am avea capacitatea de a uita și ne-am amintit fiecare clipă a vieții noastre? Știm cu toții ce se întâmplă cu ființa umană privată de somn timp de mai multe nopți. La fel ar trebui să ne gândim cât de greu trebuie să fie fără uitare. Așadar, uitarea nu este doar un proces pasiv, o trăsătură indezirabilă de care să încercăm să scăpăm, ci un proces benefic, o parte integrantă a unei vieți psihice normale, sănătoase.

Din această viziune decurge și necesitatea de a ne raporta în mod just la acest proces de uitare, atât în viața noastră de zi cu zi, dar mai ales în cadrul educației, în lucrul cu copiii. Rudolf Steiner subliniază acest lucru în două feluri diferite: prima dată la nivel teoretic, prin descrierea perspectivei sale asupra unui proces sănătos de învățare și a doua oară în mod practic în folosirea benefică a timpului de învățat al copilului, așa cum este el organizat în cadrul pedagogiei Waldorf.

Învățarea sănătoasă se construiește în timp și se bazează pe ritm. Astfel, un concept despre care copilul a învățat în într-o zi la școală, fie că e vorba de matematică, gramatică sau chimie, cu siguranță va fi uitat de către acesta în cursul timpului, ca și cum conținutul respectiv s-a cufundat în adâncurile minții. Tocmai procesul de reamintire face ca acel conținut să fie readus la suprafață, la lumină conștiinței. Dar pentru că suntem ființe umane, forma prin care va fi readus la suprafață este una proprie, diferită, de cele mai multe ori de forma în care conceptul a fost inițial primit. Tocmai această readucere la lumină însoțită de transformarea inerentă stă la baza procesului de învățare.

Bineînțeles că operațiunii descrise mai sus i se adaugă lucrul cu conceptul respectiv, caracterizarea lui din mai multe perspective, aplicarea la diverse situații întâlnite, stabilirea legăturii cu viața reală etc.

Concluzia este așadar, aceea că avem nevoie să dăm timp copilului să uite în mod sănătos. Acest aspect apare integrat în modul practic în care este organizat orarul în școlile Waldorf - pe așa numitele epoci.

Fiecare epocă durează aproximativ o lună. În acest interval, copilul are ocazia de a se concentra pe un subiect unic, fie el gramatică, geometrie ori geografie în primele două ore ale zilei de lucru. Interesul său poate fi mai ușor stimulat într-un astfel de mediu, la fel și capacitatea sa de concentrare. Dar ce e cu adevărat important este faptul că acest copil își va readuce zilnic în memorie conținutul zilei anterioare prin exercițiile de reamintire. După aproximativ patru săptămâni, o altă materie va veni „în lumina reflectoarelor”, iar ceea ce el a învățat coboară în uitare abia la următoarea epocă în care se va reîntâlni cu materia școlară inițială. Acest procedeu are același efect asupra minții că și un somn bun.

Interesant de remarcat este faptul că și în mediul psihiatric, percepția cu privire la uitare s-a schimbat. Același medic citat la începutul secțiunii despre uitare, afirmă: „Importanța uitării e un concept relativ nou pentru știință. (...) Studii din diferite domenii au început să se închege într-o imagine unitară indicând faptul că există în neuroni „nano-mașinării” moleculare atât pentru memorie, cât și pentru uitare. Aceste descoperiri indică prezența unui mecanism în interiorul creierului nostru ce servește la îndepărtarea informațiilor inutile astfel încât să reținem ceea ce e relevant pe termen lung.

Aceasta e o descoperire deosebită ce indică o nouă cale de explorat pentru specialiștii în domeniu pentru a înțelege mai bine modul în care creierul nostru înmagazinează și accesează informații dar și rupurile ce pot interfera cu acest proces de uitare activă.”⁴

Încheiem prin a sublinia cât de important este să observăm cu atenție procesele care au loc în copil în timpul învățării, fără prejudecăți și să înțelegem ce sunt ele de fapt pentru a le putea integra în mod benefic în procesul de educație.

¹ Creangă, Ion - „Amintiri din copilărie”- Ed. Gramar, 2012, pg 50
² Small, Scott A- Forgetting- The Benefita of Not Remembering, -https://www.columbiapsychiatry.org/news/why-forgetting-good-your-memory
³ Steiner, Rudolf- Antopologia generală ca bază a educației - https://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA293/GA293_index.html
⁴ Ibidem

Bibliografie

1. Small, Scott A- Forgetting- The Benefita of Not Remembering, -https://www.columbiapsychiatry.org/news/why-forgetting-good-your-memory
2. Steiner, Rudolf- ”On teaching languages”, Practical course for teachers , GA 294, https://rsarchive.org/Lectures/GA294/English/RSPC1937/19190830n01.html
3. Steiner, Rudolf – Lecure VIII, ”The Study of Man”, GA 293 https://rsarchive.org/Lectures/GA293/English/RSP1966/19190829a01.html

 Nicoleta Măceșanu

Profesor de limba româna și limba engleză în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.

11 ani experiență în pedagogia Waldorf.