"That a child should not be bothered with grades before they turn 12 is a desiderate . We will analize this idea from 3 different perspectives (of the child, of the parent and that of the teacher) and suggest a more adequate alternative." ~ R. Steiner
Trad. Faptul că un copil nu ar trebui să fie preocupat de note înainte de împlinirea vârstei de 12 ani este un deziderat. Vom analiza această idee din trei perspective diferite (a copilului, a părintelui și a cadrului didactic) și vom sugera o alternativă mai adecvată.

        "Copilul are ceva important de făcut - să crească." ~ R. Steiner, Antropologia generală ca bază a educației

Dacă pornim de la ideea de mai sus, rolul evaluarii devine unul de feedback constructiv pentru ca ființa umană să se poată dezvolta la potențialul său optim. În momentul de față, în sistemul de învățământ se folosește pe scară largă sistemul de evaluare bazat pe calificative: „foarte bine”, „bine”, suficient” și temutul „insuficient”.

Privind din perspectiva copilului, primele formulări în sine au sens. Orice copil se bucură să audă de la adultul aflat în poziție de autoritate cuvinte ca ”Bravo!”, „Foarte bine!” sau chiar un onest ”A fost bine! Nu îți face probleme! Știu că ai făcut tot ce ai putut!”. Chiar și neplăcutul ”insuficient” îi transmite unui copil de până în 10 ani că e nevoie să se străduie mai mult. Însă e un copil capabil să înțeleagă relația dintre aceste categorii folosite pentru a descrie performanțele sale? În primii trei ani de școală, răspunsul e clar negativ, apoi pentru clasele a III-a și a IV-a ele au devenit deja o etichetă: „Este copil de „foarte bine”! El e de ”insuficient”!”.

Riscul folosirii unor formule prea simple - fie ele calitative („Foarte bine”, „Bine”, etc) sau cantitative (10, 9, 8 etc) – este că, tot repetându-le, ajung să devină etichete. Nu e ceva ce are de-a face cu dorința profesorului. Pur si simplu acești termeni devin instrumente prea rudimentare pentru a măsura o realitate cu nuanțe infinite.

Ce înseamnă ”Foarte bine” pentru doi copii dintre care primul e ajutat în mod constant la teme de către părinți, iar al doilea e educat pentru a deveni independent de mic? Ce înseamnă „Foarte bine” pentru un copil dintr-un sat , un copil ce învață într-o formațiune de studiu față de unul ce studiază într-o școală din centrul unui municipiu? Dar mai ales, apare întrebarea: Cum îl ajută pe copil acest „Foarte bine”?

Este clar că e nevoie de aceste calificative deoarece pe baza lor sunt elaborate statistici cu privire la gradul de alfabetizare. Este necesar să existe o privire de ansamblu la nivel de sistem de învățământ cu privire la randamentul unor politici educaționale ori pentru implementarea unor măsuri de ajustare a acestor politici. Este necesar pentru un director de școală să știe care sunt dificultățile cu care se confruntă angajații pentru punerea bazelor educației în rândul copiilor ce frecventează o anume școală și e la fel de necesar pentru părinte să primească feedback cu privire la evoluția școlară a copilului pentru a putea interveni și lua măsuri de ajutor acolo unde e cazul. Toți acești adulți (părintele copilului , directorul unității de învățământ, inspectorul de specialitate, angajatul din Ministerul Educației) au nevoie de aceste date în munca lor și toți se bazează pe „verdictul” învățătoarei.

Un aspect special ce trebuie subliniat aici este faptul că de cele mai multe ori copii ce provin din familii preocupate de aspectul educației primesc în general calificative apreciative, iar cei ce sunt evaluați cu „insuficient ” sau „suficient” provin adesea din familii cu probleme - fără ca aceasta să fie o regulă absolută. Dacă lărgim deci imaginea și observăm realitatea și din punct de vedere al susținerii familiale de care are parte un copil, atunci putem vedea foarte ușor faptul că ”Foarte bine” nu reflecă exclusiv performanțele intelectuale ale unui copil , ci și gradul în care acesta are create condiții de învățare de către familia sa. Așadar am putea spune că acel calificativ reflectă gradul în care un copil e susținut de familia sa. Un aspect puțin dureros pentru unii dintre copii.

Rămâne întrebarea: „Cum îl ajută acest calificativ pe copil, pe „beneficiarul primar al educației?”. Dacă vorbim despre „Foarte bine”, atunci în mod clar contribuie la crearea unei imagini de sine pozitive. (Discuțiile cu privire la faptul că aceste calificative sunt obiective sau de încurajare nu reprezintă obiectul scrierii de față). Dar dacă apare temutul „Insuficient”? Cum se simte un copil care vede acest cuvânt pe lucrarea în care el a scris tot ceea ce a înțeles până atunci, cu toată onestitatea? Cum simte privirile colegilor ațintite asupra sa? Dar reacțiile părinților acasă? Pe acelea cum le trăiește? Și dacă această experiență se repetă, care e concluzia pe care și-o formează copilul despre sine:„ Sunt de Insuficient! Eu nu merit....” Dacă această imagine de sine se instaurează în primii ani de școală cum va evolua mai departe această ființă umană? Ce fel de adult va deveni? Cum va fi stima sa de sine?

Atunci... să nu mai fie folosit „Insuficient”-ul? În acest caz ce relevanță mai au toate statisticile bazate pe aceste date? Așadar ce sacrificăm? Sentimentele copilului pe altarul datelor statistice sau imaginea la nivel de sistem de dragul vieții de sentiment a copilului?

Un lucru e cert: din perspectiva unui copil de până la 9 ani relațiile dintre calificative nu sunt pe deplin înțelese și nici relevante, calificativele acționează ca niște etichete (dincolo de bunăvoința cadrului didactic) și evaluează într-o bună măsură gradul de implicare al familiei în educația copilului deoarece nu putem vorbi de o autonomie totală la această vârstă.

Modul în care un părinte se raportează la calificative variază de la ceva de la sine înțeles că cea mică/ cel mic va fi notat (doar) cu „Foarte bine”, trecând prin îngrijorare foarte mare dacă situația este alta sau chiar revoltă față de cadrul didactic pentru faptul că a ales altceva. În general aceastea sunt tipuri de atitudine a unor părinți implicați. Sunt familiile din clasa de mijloc care fie supraveghează personal temele și evoluția copilului, fie îl înscriu pe acesta la un Afterschool sau în programul „Școala după școală” unde face de regulă temele de cele mai multe ori cu învățătoarea de la clasă sau cu o altă învățătoare din sistem.

La polul opus se situează acele familii din mediile rurale sau urbane slab dezvoltate, cu un grad de educație redus. Calificativul copilului e întâmpinat aici fie cu o ridicare indiferentă din umeri („Ce, înveți pentru mine?!”) sau, după caz, resemnare („Eh! Nici mie nu mi-a plăcut școala...”) ori în cazul în care adultul consideră că trebuie să ia poziție autoritară poate o vorbă grea și o palmă după ceafă.

Rămâne și aici pertinentă întrebarea:„Cum îl ajută pe acest părinte calificativul?”. De cele mai multe ori el acționează ca acul unei busole pentru întrebări cum ar fi „E bine ce fac eu ca părinte?”, „Trebuie să merg să vorbesc cu învățătoarea?”, „Are nevoie copilul de învățătoare acasă să vină să facă bastonașe cu el, în afara orelor de curs?”

Pentru cel de-al treilea mare actant al actului educațional și anume cadrul didactic, calificativul este o decizie ce e de cele mai multe ori luată atât sub presiune interioară cât și exterioară. Această presiune scade pe măsură ce experiența cadrului didactic crește. Pe de o parte apare dorința de a face diferența între copilul care găsește normală existența unor reguli, a unor limite, care înțelege să urmeze anumite instrucțiuni și gestionează relativ ușor diverse situații teoretice și acei copii ce au fost crescuți în medii în care exprimarea de sine era văzută ca fiind vitală, care sunt puși în situația de a gestiona mai multă libertate de acțiune, de exprimare decât poate gestiona sau decât se regăsește în mediul școlar.

Presiunea din afară e și mai mare: din partea părintelui, din partea directorului, a inspectorului etc. Toți vor să știe că lucrurile merg bine, că toți copiii vin cu drag la școală și că toți „copiii au Fb” , căci vorbim de lucruri simple din punct de vedere intelectual.

Ceea ce nimeni nu ia în seamă e uriașul nevăzut: la această grupă de vârstă, achizițiile intelectuale – atât de dragi adulților - se găsesc undeva în fundalul intereselor celor mici. Pe primul loc se situează nevoile emoționale și fizice, abia apoi vin cele intelectuale (spre care ei vor evolua, desigur odată cu dezvoltarea gândirii cauzale). Copilul de până la 9 ani are nevoie să se miște, să exploreze lumea din jur, însă, înainte de toate are nevoie de siguranță emoțională și validare. Are nevoie să știe că poate greși, că toate cele 7 miliarde de suflete de pe această planetă comit erori zilnic și le pot îndrepta, are nevoie să știe că zilnic el vine într-un spațiu în care e învățat să recunoască o greșeală dar mai ales să o repare, nu un spațiu în care va fi taxat din cauza erorilor sale. Are nevoie să știe că el, e văzut cu toate calitățile și aptitudineile sale și că aceastea vor fi apreciate, are nevoie să știe că vine într-un spațiu în care aceste calități se pot transforma în puncte de sprijin pentru dezvoltarea de noi capacități.

Cum se poate face acest lucru, în mod practic? În primul rând înlocuind o unealtă ce și-a dovedit de mult limitările (calificativele) cu un instrument de lucru mai eficient și mai potrivit vremurilor în care trăim, înlocuind deci evaluarea - judecată cu descrierea progresului. În al doilea rând luând în considerare folosirea unui instrument relevant nu doar pentru adulții ce gravitează în jurul copilului, ci și pentru copilul însuși.

Introducerea unor rapoarte pe modelul celor folosite în prezent la clasa pregătitoare și pentru următorii ani de studiu ai ciclului primar se poate dovedi o alternativă viabilă pentru nuanțarea evoluției pe grupe de elevi. Centralizarea datelor obținute din astfel de rapoarte pot evidenția mai bine nevoile unui anume segment de vârstă și deci pot fi un instrument mai de încredere pentru luarea și implementarea unor maăsuri la nivel sistemic, regional sau local.

Deasemenea, îmbogățirea acestor rapoarte cu date directe cu privire la dezvoltarea gradului de inteligență emoțională a copilului poate atrage mai bine atenția asupra unui aspect de maximă relevanță pentru această grupă de vârstă: 8 paliere....... că e la fel de important un copil să socializeze armonios cu ceilalți colegi, că e important să se poată gestiona singur (să aibă cu sine cele trebuincioase studiului, să își amintească că are teme de făcut....), că poate lucra în echipă, etc.

În fine poate că acest raport anul ar fi bine să fie însoțit de un portofoliu semestrial alcătuit din cele mai bune lucrări ale copilului, una pentru fiecare materie, astfel încât atunci când privește în urmă să poată vedea care au fost cele mai bune prestații ale sale.

Poate că un astfel de instrument va lua în considerare și ființa copilului, aflat în dezvoltare, ba chiar am putea spune că printr-un astfel de instrument se pune și pe tărâmul evaluării copilul în centrul procesului educațional.

 Nicoleta Măceșanu

Profesor de limba româna și limba engleză în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.

11 ani experiență în pedagogia Waldorf.